Visător și întristat se îndreptă spre chilia sa însingurată.Odată pășit în întunericul ei se imagină într-o camera îngustă și goala,de un verde pal,cu un singur tablou,spânzurat strâmb pe un perete.El era privitorul orb.Orbul îi pipăie rama timid,cu degetele meticuloase,suspină cu fața lipită de pânza pictată.Petale de amurg se desprind una câte una,alunecând grațioase printre aripile pescărușilor.Ochii cerului se deschid puțin câte puțin,odată cu fiecare atingere a petalelor de pământ.Orbul vede prin ei,vede nevăzutul,vede sărutul delfinului cu pescărușul...Buzele orizontului se desfac,dinți puternici mușcă din carnea fragedă a nopții...Ce durere simte trupul orbului!Ochii albaștri lacrimă peste el,stoluri de păsări turcoaze,zămislite de lacrima raiului îl sfâșie în bucăți,bucățile luate in ciocuri de păsări și spălate în mare devin petale,petale de amurg ce se înalță pe boltă să învelească ochii înlăcrimați.
Sufletul orbului bezmetic aleargă în noapte,e noaptea cea mai întunecată,și totuși,aici și numai aici există Lumină.