Împăcarea afectului cu rațiunea îmi provoacă teribile convulsii. Nici nu mai realizez cine mă domină și-mi determină acțiunile. Rațiunea a devenit un parazit al sufletului; toate sentimentele și trăirile se regăsesc în atemporalitatea măruntei mele existențe. Fără filtrul rațiunii, sentimentele mele nu-și află direcția și nici sursa. La rându-i, rațiunea s-a coborât în stomac, în plaga ascunsă unde se formează emoțiile. Rațiunile existențiale, vlăguite de lipsa trăirilor, nu au seva care să-mi întrețină ”setea” de viață. Împăcarea afectului cu rațiunea mi-au asigurat traversarea liniștită a destinului. Trăiesc aidoma unui sfânt canonizat și deplâns de semeni pentru lipsa pasiunii. Umanitatea mă acceptă nu pentru ca aproape ating perfecțiunea și nu sunt supus greșelilor, ci pentru că nefericirea mea o fericește pe ea. Echilibrul din mine completează dezechilibrele lor. O simbioză inutilă, atâta vreme cât mie îmi rămân convulsiile.

august, 2007