În drumurile mele puține către-nainte și înapoi calc pe-o bucățică de stradă în care nu simt decât frică. Ancestrală frică, tridimensională, mama tuturor fricilor!
Parcurg drumul cu viteză maximă, fără să respir!De-aș putea pluti(zborul e un gând prea înalt!), să nu lovească tocul, caldarâmul.De după garduri prea înalte se înalță ziduri de cel puțin două niveluri, unele îmbătrânite-cu iederă, altele noi-moderne.
Rânjesc către mine ferestre opulente și un răsfăț și un bine plutește peste tot.
Toate rasele de dulăi sunt de după garduri, o altă întrecere de cel- mai- cel, dar frica vine de la cei ce stau ascunși , pe după ei!Aștia, din urmă, nu știu vorbi nici o limbă! Dulăi cel puțin latră, măcar o dată.
ajung către înainte-înapoi și pot să respir în sfârșit!
Dar știi care este frica cea mare? Bucățica asta de stradă, cu FRICA, este zilnic mai mare, mai mare, se lățește ca o pată de cerneală....și eu imi pierd suflul!