Fiecare zi e o încercare. Forfotă inutilă în care orice mișcare înseamnă viață. Atunci corpul devine un obiect supus excitanților exteriori. Devine o strada orizontală cu intersecție blocată, când oameni cimentați pe dinăuntru calcă apăsat cu dreptul de dragul unui ceva sau cineva. Așa rostogolim timpul, înghițind zilele la rând, demers sistematic către excelență în care ciocnirile accidentale de priviri, umeri, cuvinte, suflete sau haine nu se uită după zece pași sau patruzeci bătăi de inimă. Rotim umbrele fără capăt. Le fixăm în puncte din care cîndva vor crește coloane verticale de voci cum sunt cele de pe speaker, numai că împletite de astă dată, intersectate, suprapuse, gălăgioase. Nu este nevoie de clasificare. În plină emoție, ne golim de straturile solide, cum melcii fierți de scoică. Da, au și ei inimă. E derizorie asperitatea asta umană. Pauză în eter și încă o formă de viață. Prin aer tresaltă încercările adunate în sine. E frig. Surâsul nu îngheață, ci doar se dizolvă în cerul bombat pe dinăuntru. Nu există o ordine a zilelor din punct de vedere chimic. Toate-s mânjite cu vise, speranțe, începuturi și noi încercări.