pe vremuri, citeam pe acoperiș,
iar soarele mai arunca uneori câte o privire printre rânduri,
așa, din curiozitate...
ceea ce este sus este și jos,
mă întreb
unde oare sunt poziționate în această alcatuire visele,

ace

care cojesc sideful etravei și-l lasă în voia valului
ce găsește mereu câte-un mal locuit
de brize născute să sufle-n stindarde de ceață,
văduvite de lăncile vertebrale din care
ne încropeam cândva undițe,
ca sa nu mai agățăm în năvod himere,
accidental

niciodată n-am plâns
pentru ceva ne/întâmplat.

zațul a rămas întins
pe obrajii ceștii dinainte,
are și umbre și-o dâră de soare prelins
printre curbe...

destinul rămâne înscris
pe-ntâiul obraz de porțelan.
mut...

a, nu, verdicte nu, niciodată!
poate, doar, concluzii...scrise.
(habar n-am dac-ar putea să fie sonete)