E pustiu in amintirile cu tine
E frig in visele noastre sparte
In cioburi ce-mi rănesc gândurile atât de adânc…
Gânduri care sângerează noi speranțe deșarte…sau poate nu
Și tu tot nu vii…și tu tot străin te ții.
Mi-au obosit sinapsele de vidul întrebărilor
Destrămate ca fumul ultimei tale țigări
În răspunsuri formale și reci
Date unui copil ce se-ntreabă prea mult
Și te agasează în chiar seara de Crăciun…
Și eu te tot strig…și tu tot nu răspunzi..
Miracolul mi se scurge din vene
Ca lacrimile din ochi prea suferinzi.
Simt scrum sub pașii mei șovăielnici
Și mă-ntreb din nou…obsesiv…însingurată
De ce?
Sunt căutările mele arse în realitatea
Ce se-afirmă atât de elocvent în cotidian
Și îmi reduce visul la o palidă sinusoidă
Pe o encefalogramă într-o noapte cu lună plină…
Și tu tot nu vii…De ce nu vii?
P.S.-ul meu veșnic încă mai e valabil…
Te aștept…încă te mai aștept…