Să mă ierți.
Obosisem să îți discern gândurile cu care te năpusteai – câteodată cu ciudă simțeam – deasupra brațelor mele pe care le făceai talgere ale adevărului. Aveam adesea impresia că nu din ignoranță sau din neputință o faci, ci dintr-un joc sinistru pe care ți-a fost ușor să îl adopți într-o viața a ta, rătăcită de tine de cu mulți ani în urmă.
Aruncai nemilos cu vorbe și gânduri, așteptând să fac ordine, să te echilibrez, să te așez în tine când te înclinai periculos, parcă vecin cu moartea. Îmi păreai atunci un copil frustrat, mânios și dezorientat care nu înțelege mai nimic din tot ceea ce i se întâmplă. Și reușeam uneori, călcând pe mine, să te verticalizez. În două zile erai un alt puzzle, un mozaic multicolor împrăștiat pe podea, a cărui logică trebuia s-o descifrez sau, mai grav, să i-o creez.
Mi-a fost mereu dificil să-ți înțeleg jocul de-a întrebările și de-a răspunsul, atunci când mă rătăceam între Nu-urile și Da-urile tale. Când Da –ul îl simțeam ca Nu și invers. Dar tu doreai să vezi, să știi că te-am simțit pe tine, indiferent de cotlonul în care te scufundai înspre ascunziș, indiferent de faptul că-ți puneai vorbe drept scut. Trebuia să știu mereu când vrei să te împac deși te apărai cu vorbe și cu mâinile ca o fecioară despletită. Trebuia să îți simt sufletul în timp ce tu nu mi-o permiteai. Trebuia să știu mereu când să te iubesc și cum să te urăsc și când consideri că trebuie să reacționez într-un fel sau altul. Și-mi deschideai cărări înșelătoare din vorbe, afundându-mă în neanturi. Și așteptai să mă comport ca un mic Dumnezeu care te știe.
Mi-ai spus cândva “nici un muritor nu moare de o moarte bună.” Îți amintești ? Mi s-a strâns atunci sufletul de frica spaimei tale palpabile, al cărei miros de fier îmi pătrundea până în vene. O simțeam vie. Vie ca tine și ca mine. Și îți doreai – vedeam și asta - să o arunci asupra mea, poate cu speranța că o voi prinde, o voi încătușa în mine și nu o voi mai arunca vreodată înapoi înspre tine ca o bilă de fier masivă ce strivește orice mișcare mentală și sufletească. Nu am putut să o fac. Spaima ta aparținea unui alt univers. Avea voința proprie. Mestecase atâta viață din tine încât era mai vie decât mine. Și apoi nu am putut să mă edific niciodată dacă îți iubești mai mult frica sau mai mult pe mine. Uneori ajunsesem chiar să cred că era un mod contorsionat al tău de a cere dragostea. Sau că eu, de fapt eram un substitut al unei emoții vii pe care ai fi dorit s-o simți; și ti-ai fi dat și frica pentru mine.
Am obosit. Am orbit de minte și de suflet. Am ajuns și eu ca tine. Nu vreau să mă mai împaci.