Trăiesc în casa cu oglinzi și tăcere. Privesc în podea la cea din tavan ce mă privește în creștet. La dreapta și stânga m-așteaptă infinitul. Infinitul MEU. Mă admir trăind în iubirea de mine. Cunoașterea se rezumă la atât. Dar cât de multe găsesc în mine. Nu știam și, mai ales, nu credeam că am să văd atâtea tainice sclipiri și-atâtea minuni în carne și-n spirit. Zi de zi mă descopăr călăuzită de mine însămi prin labirintul de oglinzi. Mirarea e mereu prezentă. "O! Iată-te răsărind, stea atoateluminătoare."
Eu, regină, eu, supusă, eu dau și primesc laude smerită și mândră ...
..............................................................
"Fisura aceea n-a fost ieri aici. Imaginea deformată nu redă adevărul. Cum oare s-a pus praful pe frumusețea mea?"
Mai întâi, furia crește deformând trăsăturile ei...trăsăturile mele...dar neputința ne doboară-mpreună..."Nu plânge, adorato! E loc de mai mult!"
Într-adevăr, una câte una rămân goale oglinzi o mie. Privesc în pereți ce lucesc cu patimă nespălată. E praf, murdar și e frig în camera egoismului meu .. e tăcere. Și pentru prima oară privesc răsăritul - frumusețe obiectivă. Supusă fără de stăpân, regină fără slugi, mă năpustesc afară, în LUMEA REAlà pe care am uitat-o și vreau s-o reînvăț. Dar nu mai știu nici să respir.....vai!mă sufoc.....dar ce e asta? Văd oameni pe stradă și toți poartă chipul meu .....adică al EI, al celei ce eram pe când mă iubeam...pe când eram iubită. Toți mă privesc cu zâmbet inocent, provocator, cu ochi mari, deschiși spre o lume ce-nfioară dulce...
Mă întorc în casă amețită să sparg oglinzile toate. Minciuna e-n mine și-n amintirea strâmbă, proiectată-n prezent.