mestecenii tac
amestecați printre oameni
le veghează călcâiul atins prea curând
tu pleci mai departe
și dormi în plânsul frunzelor
amintindu-ți nervurile unei inimi oprite

pădurile scot la plimbare copii
decolorându-le patimile din rădăcină
uneori joaca de-a umbrele devine
singura piatră cu sens
în rostogolirea prin ceață

fiecare ochi de lumină
deschide o dumbravă fără noapte
acolo ne întâlnim
ca pentru a ne mai naște copaci

nu sunt femeie decât o viață
apoi îmi iau scoarța
și devin alb de trunchi
pentru singura ta pădure
desfermecată