Atât de mult a plouat incât a putrezit lumea ideilor mele, iar visele au ruginit din incheieturi rostogolindu-se veștede si galbene la picioarele toamnei... Melancolia imi cuprinde sufletul ce seamana acum cu sertarele unei mobile vechi, arămii, prăfuita de timp, cu acele sertare goale așteptând parca un copil sa așeze in ele cateva castane coapte, doua gutui si o frunzâ... asa sa nu știe nimeni....
DE TOAMNA ..... e cântecul pe care fata aceea il cânta singură in parcul imens si veșted. Avea o rochie lungă și neagră pe care cu ace de lumina cineva in joaca ia agățat frunze moarte. Stau pe banca umeda cu fața ridicată spre inalt. Ploaia face urme pe obrazul meu si acum doare....
Ceva sau cineva vrea să ți se intâmple toate astea... Sunt eu și cu mine aici in interiorul ideilor putrezite de atâtea ploi. In lumea ideilor in care anotimpurile nu mai exista. Doar ploaia, merele coapte gutuile, cu miros de copilărie. O copilarie imaginară. Fata trece acum purtindu-și rochia impovarată de frunze. E in fata ideilor mele... o văd si o simt. Cerul se rotește revarsând acum o ploaie mai caldă... e ca o răsplata că sunt aici in această toamnă alături de fata aceea cu frunze moarte.
Voi duce cu mine această ultimă ploaie ca pe un trofeu, multumind cerului pentru atâta ingăduința...