Îneacă-te în focul tău devenit acum creator
și așterne-ți singur scrumul să te ocrotească
inspiră-ți singur fumul negru, încearcă
și-ai să simți plăcerea grasă de a fi pierit încă în viață

Din târg la piață se găsește o precupeață
o sfoară lungă un pahar cu apă și săpun
pentru focul meu nebun să îl modelez puțin
să îl cizelez nițel să ardă până la cer și atât

Căci atunci când luna atinge și se pierde prost prin noapte
se găsește om isteț să-l doboare că-i lumina un pic prea tare
și atunci mă enervez sub un lac l-ascund nițel
așteptând să treacă alții să afume dinainte astrul ceresc

și un smoc de păr din cer cade în cafeaua mea amară
și mă lasă privitor la lună într-o seară
iar la stânga e un val ce mă așteaptă mă-nconjoară
mă aruncă în ignoranță să mă uit la nori aiurea, nu la stele

Și atunci m-arunc în gol într-un spațiu creator
plin de cete și oștiri ah ce dulci amintiri

Printre fețe zâmbitoare se vede un cap mucegăit
ce-și privește propria ardere propria răstignire
blocat pe un nenorocit de stâlp de gât
se întreabă ce scop are și de trup se detașează fără resemnare

Și gândind pustiu spre lună spre stele
se pierde prin smogul produs de înviere
își așterne o pernă un pic mai sus în ceață
loc perfect de tăcere și meditează

Căci 1 și 3 nu se mai atașează
dar ce contează când 2 cu 4 se împerechează
iar de 3 cu 5, 1 cu 7 se îmbrățișează
atunci pruncul meu încă alăptează

Când pruncul era fertil și zâmbitor
cine vroia să îi despartă lupta de zor
acum când pruncul e pe moarte
cine-i unește e nebun sau pierdut departe

Capul supărat și agitat într-o criză în nebunie
pletele și le-a tăiat, totul în jur a aruncat
și-a păstrat un fir ca amintire
lăsând restul pentru mulțime

Acum prost și chel iar singur meditează
de ce 1 și 3 nu se mai împerechează ?