M nu mă mai înfruntă. e atât de liniștit încât pot să-i îi ling rănile
îi împătur privirea la dungă
o așez pe grilajul de fier al patului de spital.
M nu se mai sperie. nu mai așteaptă. nu mai crește fluturi în minte.
cred că adoarme privind porumbeii de pe acoperișul vecin.
doar seara târziu lasă câte un oftat să-i alunece imperceptibil
să se prelingă pe linoleumul verde până la camera de gardă
să-l ia cu mopul ei mizerabil și să-l stoarcă infirmiera din tura de noapte.

M îmi zâmbește fără subînțelesuri
la fiecare întrebare
primesc doar un zâmbet care nu mai înseamnă nimic

într-o zi va fi o paradă. el se va înălța nu știu cum
și
ca un războinic bătrân va sparge tăcerea cu muchia
lui cea mai veche
va fi o paradă cândva
M va fi în fruntea acestor umbre
învingător pentru ultima oară
noi vom aplauda
în loc de moarte
vom aplauda pur și simplu
nimeni nu va plânge
în ziua aceea