fata cu pălărie de carton
galbenă cu fundă roșie tempera
adună coperțile lumii le înalță
zmeie norilor să-i pună perne lui
îl iubește
chiar dacă rochia ei mușcată
sângerează ghemotoace de tristețe
și lacrimi când îl hrănește cu inima ei

își adună mâinile în poale
ghemuită pe treptele dinaintea zorilor
cerșește ca în fiecare zi un colț de viață
în care sa fie iubită

de la fereastră
număr trecătorii îi recunosc după indiferență
după umbra lăsată pe chipul ei
și plânge
se prabușește în urma lor
rămâne așa strânsă
ca și cum viața ar vrea să iasă din ea
alerg
îi dăruiesc puțin din sufletul meu
puțin din inima mea și îi vorbesc
mă privește mirată și uită

fata cu pălărie de carton
galbenă cu fundă roșie tempera
adună coperțile lumii le înalță
eu stau la fereastră și număr trecătorii
nu știe că într-o zi
va avea sufletul meu inima mea
și voi muri