dimineața e un intestin roșiatic
eu un sfânt invalid rătăcind pe străzi
ascultând povești despre nații alienate
și mă căznesc să ajung la tine prin autobuze
care de care mai antice și lente ca niște omizi
țigări nu mai am dar ce contează îmi spun
când am o răbdare de fier probată pe deplin
în stația ratb din față de la cora-lujerului
plină de fețe mai îndârjite ca a mea

sunt convins că oricum mă aștepți
cu storurile trase ca pentru a nu lăsa
dârele de lumină să-ți inunde intimitatea
și nu te vei supăra că întârzii pentru că știi bine
lumea asta e plină de porcării care trec cu viteză
lăsând arareori urme prin două suflete rătăcite ca noi

lasă-mă să-ți mai smulg o privire
lasă-mă să mai plâng un strop de alcool
pentru noi tinerețea nu e decât halta derizorie
a unui drum nesfârșit către sine iar
lumea e o sumă de deșeuri care trec cu viteză
și ar fi atât de tristă și moartă fără de noi