mi-am intors sufletul catre privirea ta, ochii tai imi erau cerul ce-l priveam nesatul de viata, irisul imi dadea putere intr-u moarte, sufletul ti-l strigam neatins inca; ochi-mi, inclestau, clarvazatori si atotcuprinzatori, taramul neiubirii ca un ultim vis dinaintea diminetii mortii si tot ce puteam sa vad era o cascada tulbure de sentimete, cazuta printe stanci colturoase, ascunzand in spatele perdelei lor pesteri adanci si-ntunecoase de trairi nedefinite si iubiri sperate-n desertaciune.

cobesti amintirea Tuului pur, calator prin universul acum aflat absolut relativ, acum lovit de stele cazatoare, ce ti s-au perindat prin viata, ce le-am prins intr-o mana si le-am spulberat praful, incinerat in gandurile-mi in cele patru vanturi neindoielnice, vanturi de gheata, vanturi de ganduri, vanturi de viata ...

apoi ridic piciorul, inchid ochii si ceru-mi dispare, sufletul-ti sclipeste a fericire parfumata de viata ... mi-ating sufletul cu mana si calc ... in plina si omniimpotenta, aducatoare de neliniste eterna, in moarte, moartea ce o urasti in dorinta-ti eterna de rau purificator.

Si calc ...