Aproape că nu găsesc cuvintele care să mă ducă măcar o idee mai aproape de ceea ce simt acum.
Nici nu știu exact care parte din mine este responsabilă de unele respingeri pe care le manifest față de unii semeni ai mei care nu merită lucrul acesta.
De ce trebuie să fim atât de complicați?
De ce trebuie să ne delimităm trăirile cerebral și emoțional?
De ce nu putem pur și simplu să întindem mâna celui de lângă noi și să-l simțim al nostru?
De ce simt că m-aș sfâșia în mii de bucăți pentru a mă recompune mai simplu, mai primitiv și poate mai puțin sofisticat?
De ce unei inimi nu-i este îndeajuns o oarecare altă inimă, ci doar aceea, unica, singura care poate să o acompanieze pe același ritm?
Și mai spunem că ne trebuie puțin să fim fericiți...
Poate că așa și este, doar că puținul acela trebuie să vină de la singurul izvor care îți poate potoli setea de iubire, din singura rază care îți poate dărui lumina spre care îți ridici privirea în fiecare dimineață.