așa merg. orbită de oameni.

ies din capelă, mâinile caută contururi, se desprind, de jos în sus, pojghițe de memorie.

rup din pâine ca din trupurile întinse cu fața spre est.

zidurile sunt încordate, pragurile se întorc pe sub pasul îndoliat, trec încet cortegii.

nouă ani vor tot trece, iar eu nu voi simți pustiul cărnii.

intersecția. mi-a apărut în alt vis. stau acolo, încremenită, oamenii trec prin torsul meu, se clatină ca după o răsucire a oaselor. se închină.

sunt gata să vorbesc muribunzilor despre viața redusă la absurd și eliberarea de dincolo. dar mi-e imposibil să deschid gura. o încleștare, ca atunci când toate simțurile îți sunt paralizate.

doar ochii rămân deschiși, în vid. nu-i pot închide. nu pot mișca. nu mă mișc.

senzația că mă aflu într-o pânză, învelită cu totul, câteva brațe îmi închid cercurile. mă lasă pe marginea apei. văd ce urmează, cine va duce luntrea. și unde.