sâmbătă e mai bine. e zi de vizită. el a plecat. în timp ce-și lua rămas bun avea iarăși privirea aceea pe care nu pot să o susțin. căuta în spatele cuvintelor. scormonea în mine și eu strigam încercând să mă închid pe dinăuntru. aproape că nu-l auzeam că întreabă ceva. ce. nu vorbim decât despre asta. nu înțelege că aș fi vrut să vorbim despre galleria de artă pe care o va deschide cândva. sau despre călătoria în franța.

am rămas în picioare. nu știu de ce întotdeauna când sunt cu el rămân în picioare și vorbim mereu despre altceva. are vocea atât de sigură încât nici nu-ți dai seama când alunecă prin ființa ta. nici cînd te despică în două ca pe un fruct. dintr-o singură tăietură.

a existat o singură clipă în care am ridicat ochii. am spus ceea ce trebuia spus și el a tăcut. abia după aceea m-a rugat să stau jos. am așteptat să-mi spună să stau. cred că mai avea întrebări. dar eu nu mai aveam răspunsuri pentru că nimic nu mai era la fel.