în liniște sprijinit de o fântână
îi încalț
stângul apoi dreptul
cu coatele pe genunchi îndoi tălpile pe o margine
limpede îmi vin ridic o sprânceană
ți-aduci aminte
venețian în decorul pieței
ridicând rând pe rând sprâncenele
mocasinii

voi pietrelor ce-mi stați în cale rostogoliți pașii
alergați alergați
spune-ți suratelor că-mi sunt tălpile de foc
și ard până-n inimă de piatră

alergați fiindcă alerg
spre mica mea julietă de nu mă credeți
iubirea pe liantul dintre poveste și vis așteaptă
cu emoție gleznele lovesc străzi
mâinile-mi tremură rătăcind și ziduri
se rostogolesc bolovănos în vene
iedera îmi încurcă sângele cu noduri de inimă
doar cerul rămâne albastru de speranță pe singura alee cu brândușe
spre balconul ei
să-mi picure
în ochi de piatră chipul

deschide ferestra
lasă lumina dinăuntru să cadă peste mine
deschide-o în felul tău
semn bun să fie