Viața reală e compusă din lucruri precis determinate.

Viața noastră e blocată.

Poezia: deblochează traseele logice ciclice, creând noi legaturi între amintirile noastre.

Poezia eliberează din noi potențiale greu accesibile.

Dar plăcerea e de a trăi, nu de a compune versuri cu tâlc - viața în sine e de o mie de ori mai colorată decât capacitatea noastră de sinteză.

Viața în sine trebuie să fie subiectul poeziilor noastre, iar poezia doar un mijloc de legătură.

Comentariile la poezii:

1.Din moment ce nu poți continua poezia într-alta, din diverse motive, îți rămân critica procedeelor și lauda.

2.Dar ambele sunt, poate, complet inutile.

3.Aș putea demonstra pagini întregi de flux mental profund revelatoriu, pe infinite subiecte, cel puțin egal ca forță și caldură cu oricare poezie albă din agonie.

4.Trebuie să ne orientăm spre a comunica prin intermediul comentariilor starea spirituală în sine, pură, ne-alterată, crâmpeie sincere aduse de poezie - fapte, locuri, ganduri iraționale, ideație ne-prelucrată pentru "a da bine" în public.

Concentrându-ne în comentarii spre poezie în defavoarea spiritului brut încalcăm expres direcția poeziei.

Aș vrea în fiecare comentariu cineva să pună o bucată crudă din spiritul său - să ne comunice tuturor aroma naturală, nemodificată pe care i-a lăsat-o poezia în suflet.

Ne cunoaștem atât de puțin încât în majoritatea poeziilor nu facem apologia decât a obiectului senzorial.

Dar dincolo de îmbinarea senzațiilor ce descriu materia e teritoriul aperceptiei, ce conține în materia sa brută cheia materială a închisorii noastre material-senzoriale, din care, prin libertatea asociativă a poeziei, vrem să ieșim.

Luați-vă libertatea de a pune în comentarii rupturi imediate ale spiritului, crâmpeie neânsemnate de sens.