(reacție la mult povestitele dureri):

suferind, mereu găsim (necăutand) sursele suferinței noastre în exterior...
mereu ne considerăm niște victime, niște nedreptățiți...

oare chiar așa să fie? oare noi să n-avem nici o vină?
să fie suferința un atribut absurd al unei existențe si mai absurde în care am ajuns printr-un joc al hazardului (pe care abia după aceea l-am definit)?
______________________________________________________

poate suferința este uneori necesară în a ne face să înțelegem trecute greseli si să ne construim etapă cu etapă...
de multe ori ea este pur si simplu anihilată (nu reprimată) doar printr-o simplă reorientare a ființei în urma unei autentice înțelegeri...dar pentru asta e nevoie de o mare forță interioară si de credință în CEVA cu mult mai INALT decat noi cei de acum...
mă refer la o trezire pe un alt nivel existențial și nu la un proces de amorțire (mortificare) des întalnit, ce elimină si bucuria si durerea...

eu asa simt...