Iubindu-l în taină, parcă ating cu vârful degetelor coarda sensibilă a fericirii , amintindu-mi de clipele în care m-am pierdut vreme de eternitatea unui sărut în brațele lui. Neclintite, zac în mine, ascunse în cămăruța ferecată a sufletului, mii de sentimente, tristeți, amintiri și numai gândul la chipul lui mă cutremură, înfiorându-mi rece corpul. Dar iată-mă relatându-mi povestea banală, profană(cum obișnuiam să o numim amândoi) într-un mod dulceag-scârbos, trecută prin mine, cea de acum.
Nu am acceptat că îl iubesc până am atins pragul penibilului, refuzam să văd evidentul, eram mai oarbă decât noaptea și mai inconștientă decât coma. Ca om, îl admiram, găseam în el toate virtuțiile eroilor din basme, calitățiile unui bărbat în cel mai autentic sens al cuvântului și poate sensibilitate… Pământește, involuntar, mă pierdeam în părul lui, rătăceam în ochii-I verzi și îl sărutam apăsat eliberându-mă. Zorii cădeau greu , iar dimineața doi prieteni își beau cafeaua, chicotind cu subînțeles și nimic mai mult. Îl cunoșteam dintodeauna, dar semnalele existente înainte de începutul eliberării nu au făcut decât să-I dea finalului o notă explicabilă, nicidecum să-l anticipeze.
Acum ce? Pusă în fața unui zid care este el(primul și singurul căruia i-am expus revelația mea), dezarmată, mă lupt cu ce simt și încerc să mă complac cu ideea că el deja a uitat sau pur și simplu ignoră orice vibrație mai există între noi în momentele în care întâlnirea este inevitabilă și, puși față în față, suntem nevoiți să ne privim in ochi…