Poate că este prea simplu ca să înteleg.
Poate că paradoxurile îmi sunt familiare.
Poate că stările negative îmi dau o senzație de siguranță, o senzație de ritm monoton, la care pot să mă adaptez.
Poate că nu supraviețuiesc ritmului haotic al fericirii și cunoașterii.
Poate că nu mi-am dat seama că fericirea este mai simplă și mai accesibilă decât nefericirea.
Poate că nu mi-am dat seama că pentru fiecare minciună trebuie să-mi găsesc zece adevăruri sigure (te rog, Doamne, fă-le sigure) de care să mă agăț ca să nu mă scufund.
Poate că nu supraviețuiesc decât dacă mă obsedează ideea sinuciderii.
Poate că m-am dezobișnuit să mă uit în ochi lipsiți de ură, invidie sau lașitate.
Poate atunci când voi vedea lumina, am să regret întunericul.
Poate că nu o să mai știu din câte măști combinate mi-am fabricat zâmbetul acesta inocent.
Poate iubirea există.
Poate pot să privesc termenii și conceptele din exteriorul lor, nu din închisoarea definițiilor lor.
Poate evoluez.
Poate reușesc să zbor.
Poate reușesc să-mi zbor creierii.
Poate zbor pur și simplu.
Poate că voi fi ajutată.
Poate că nu îmi place să fiu ajutată - nu ca principiu.
Poate că voi trece de starea aceasta.
Poate.
Dar - de fapt - de ce nu?