în mine se văd mai bine toți morții. mă trezesc dimineața din femeia împăturită. îi scot ochii din orbitele gri. ochii ei sunt ca niște gălbenușuri amestecate cu lingurița într-un pahar de cristal. îi înghit repede sub privirea ta indiferentă.

zidul se îngroașă cu umbre. acum nu vorbim despre noi. râdem și ne tragem de păr. e bine. toate zâmbetele par firești. eu am o limbă de oțel. tai ceața până la os. secționez artera neputinței. din ea curge albul ca un lapte de mamă.

se simte încă mirosul de kerosen. pielea mea nu există. arde în lăuntrul tău. tu nu exiști. se prăbușesc toate cu noi zâmbitori la hublou. ca într-o poză veche pe un pian. nimeni nu știe de când.

femeile se încolăcesc pe trupul de lemn. se adoră. le iau pielea. fac dragoste cu gândurile lor. îmi spun în o mie de feluri. îmi spun să zâmbesc. zâmbesc. îmi spun să exist. dar asta nu se poate oricând.