Albe de ploaie, mâinile tale fine și blânde, se lungesc pe pereți, în umbra nopții : le privesc și nu mai știu cine mă visează pe mine, fântâna sau liniștea: de-abia auzim ploaia izbindu-se de ferestre, de-abia mișcă zarzărul. Dar ține-mă încă aproape de ochii tăi, mai inainte de a veni caii furtunii sau ai singurătății depline.
Amintește-ți imaginea zeilor, Ariel, o primim de la plopi, salcii și coline; un vânt încărcat cu sunet de flaut se grăbește printre ultimele fire de secară și vocile noastre sălbatice le îndemnau să nu-și piardă speranța : în călătoriile noastre, noi am cucerit de șapte ori Lâna de aur. Ceea ce rămăsese din seceriș era lipsit de importanșă : în spatele ceții, focurile se stingeau deja, se apropiau zorile ca un berbec care își freaca botul umed de poartă. Laptele dimineții fremăta pe buzele sale : ce zeu ascuns în el ne provoca mirare?... Profunde limpeziri în partea răsăritului : furtuna se trezea nerăbdătoare.