…se plimbau adesea impreuna…el - plin de speranta, ea – plina de durere;…speranta – acea predispozitie infernala prin excelenta, se intelege…il insotea mereu ; un zambet afabil…o asteptare implacabila – a unui raspuns ce intarzia sa vina…tot mai mult…mai mult…mult a trecut de-atunci; ochii ei cautau in van asemanari…nici ea nu stia cu ce, cu cine… se incurca mereu in comparatii profane, futile; cuvintele ei ascultau vocea in falset a ratiunii…,,tineretea? – ce lucru execrabil!…”, gandea ea…si totusi aceste idei au imbatranit in ea, ca si orgoliul…da! orgoliul ei…cat il iubea! Si cat il detesta el, in acelasi timp…ar fi vrut sa-l ucida, dar a dat gres…n-a reusit decat sa-l raneasca…