… se uita cu ura la pumnalul pe care urma sa si-l infinga in inima. Era pierdut, nu stia daca ce face e bine sau rau… pentru el sau pentru altii. Amintirile ii treceau prin fata ochilor: vesele, triste, nu conta… pentru el erau simple amintiri care trebuiau date uitarii. Fixa pumnalul cu privirea si se intreba: “sa o fac?”.. “sa NU o fac?”… era ca un joc de cuvinte… “de ce sa nu o fac? Nimeni nu mi-ar simti lipsa… nimeni… nimeni”… repeta acel cuvant de multe ori… cateodata tipand, cateodata soptind. Era derutat. Isi veni in fire… “am sa o fac..”. Lua pumnalul si trecu lama peste mana lui, lasand sa cada pe podea cateva picaturi de sange trandafirii… ii placea durerea… se gandea ca nu mai are nimic de pierdut…isi infipse cutitul drept in inima si il rasuci. Se lasa pe spate… si simtea cum lumea devine din ce in ce mai intunecata… Plangea, dar nu de durere, ci de fericire. Lasa o lacrima sa alunece de pe obraz pe gat… de pe gat pe pieptul dezgolit… si de acolo pe inima ranita de soarta…