O dată cineva m-a întrebat, sau ar fi putut să mă întrebe, sau poate m-am întrebat chiar eu:
- De ce nu faci ceva folositor cu viața ta?
- Iubesc! Ce poate fi de vre-un mai mare folos unei vieti?
De fapt eu nu iubesc, încerc doar. Mă macin încet în moara propriilor simțiri și mă las măturat de vântul născut de zborul păsărilor albastre. Ma împrăștii diluîndu-mă si simțindu-mă mai mult. Mă mint. Trebuie să mă opresc să fac asta, dar e atat de bine... Asa, împrastiat, simt ca pot iubi cu florile, cu cerul, cu apusurile și cu răsăriturile, cu praful de pe cărțile uitate în bibliotecă, cu apa picăturilor de ploaie - te mângai. Nu îți uita niciodata umbrela multicolora acasă, imi sunt degetele ascunse în nori si toate simțurile-mi stau la pânda în asteptarea ta. Învarteala-nceată a miresmelor tale mă amețeste, mă atrage in dansul lor nebunesc din care scapare nu mai am și nici nu caut!