Tu nu știi cât îmi e de târziu și câtă pustietate rânjește sterpezit în ființa mea. Oricât aș încerca să scap de obsesia mea pentru tine mă învârt parcă într-un cerc bezmetic și bucla lui stupidă mă readuce la picioarele tale. Îți mângâi chipul cu degete închipuite și-ți sărut cu patimă fiecare vorbă rostită la ceasul ostenit al nopților de vară. Din tot trupul meu schingiuit se scurge iubirea zguduitoare a ultimelor noastre clipe și toți trecătorii o maltratează cu pașii lor murdari.
Tu, câteodată îți moi buzele în ea ca-ntr-un vin de-mpărtășanie și-apoi ochii tăi mă privesc altfel pentru o secundă cât o părere. Abia acum știu cât de mult mă iubești, dar și cât de imposibil ne e să facem din astea două iubiri una. Condamnați suntem de-o soartă bizară să fim atât de aproape la mii de veacuri distanță și să purtăm în noi două iubiri incongruente, pulsând fiecare în ritmul ei acerb și tainic, mereu în contratimpul celeilalte. Și nici unul din noi nu poate trăi doar din dragostea celuilalt căci ne mistuie veșnic lipsa iubirii noastre, ca un fruct ce a uitat să împovăreze trupul florii aprinse-n asfințit.