Bătrân


Mă văd bătrân și mort
Înconjurat de mantii negre,
Iar ca tată al lor și al nimănui
Zac întins
Pe negrul unui catafalc.
Doi ochi privesc goi
Îndreptați spre cerul albastru.
Cununa-mi de păr alb
Mă străjuie
Ca o coroană a nemuririi.

O fată plânge moșneagul cu lumânarea albă-ntre degete. Într-o neagră mantie, bătrânul vede cerul spre apus. El pleacă și în urmă rămân vise și dorințe. O viață zbuciumată, râsete, lacrimi și ochi ridicați spre cer, râsete și lacrimi înghițite de pământul negru.
Și o fată sărută moșneagul cu ochii cerului, sărută bolnavul cu ochi de pământ și iarbă. O familie de lacrimi. Un zâmbet pal. Un cui. O lacrimă. Un cui. Potop de lacrimi. “Fie-i țărâna ușoară” și-ncepe un negru pământ să cadă. Pământ și iar lacrimi.

Scoateți-mi sufletul să-l vedeți,
Dați-mi inima să fie călcată,
Să iasă durerea,
Să văd cerul luminat,
Bătrânul să râdă în nori de asfințit,
Fuiorul unui vânt să mă mângâie
Și-un ochi de bătrân
Să mă privească blând,

Căci eu sunt cel ce nu plânge,
Eu sunt cel ce-mpietrește.