Eram ,sunt, acel cal alb neimblanzit
ce sărută noptea luna în bălți,
simplu luceafăr fără de cer.
Obosit de-atâta trăit
îmi mutam sufletul din loc în loc căutându-te.
Fiul crinului și-al ploii de toamnă,
ram gol și stingher,
răstignit la o cruce de drumuri printre roșii măceși.
Aduceam lumii căderile frunzelor galbene pe targa dorului meu,
îmi așteptam moartea și-apoi învierea sau pe Iuda
să mă vândă altui stăpân...
Și-ai venit tu , împrimăvărare timpurie peste campuri pustii
Am fost două picături ce s-opresc pe-o floare de piersic,
ne-am privit mirați în suflete și ne-am îmbătat roz.
Sunt orb fără tine-nainte-mi , cu ochi umezi te-aș privi,
cu fiecare lacrimă puțin mai curat,Inima mea-și adună iubirea într-o baltă albastră,
ocean fără liman sub cerul tău galben,
pentru tine mă vărs.
oraș proaspăt plouat pe-nserat.
Pe buze mi se usucă un sfielnic sărut
ce-ar vrea să-ți pună lanțuri pe după gât.

Oare... întregi ne-am iubi mai puțin?