Cum țipă fluieru-n mine!...
Nu vrei să-l oprești, dar nici nu-l asculți.
Prin fire de carne trec zări din lumină, un întreg univers
în două cuvinte,
Dinții metalici, și ghearele, ochii,
Totul e un negru agasant, insistent dureros,
Ceasul absurd, timpul topit în spira calendarului,
singură lumânarea într-o sală de sticlă
își asumă lumină.
Din pântecul mamei scrâșnește feroce copilul
de fier, învârtindu-se orb,
rodul iubirii e ură și scârbă, organic mort,
răsucit și împins spre spre ieșire
fără succes.
Mamă-n travaliul sentimental, aberație cu gust
verde de șarpe,
mecanică naștere a greutăților ce-au fost și încă vor mai fi,
copilul bătrân poartă pe spate
harta Raiului făcută de un nebun;
Să fi ieșit Anticristul din pântecul meu?
Posibil,
când în iubirea noastră iubesc numai eu.