Palmele vântului mă poartă spre necunoscut, spre amintirile ce-mi arată umbra cuvintelor timpului, spre pașii de lumină ai cerului, spre orizontul ce sângerează apusul, spre umbra ce devine scrum. Toate s-au pierdut în timp. Amintirile sunt pentru mine un mod de a supraviețui, de a nu uita de mine. Au fost momente în care îmi doream să șterg o parte din trecutul meu, dar..ce-ar fi omul fără amintiri? Ar însemna să ne renegăm, să nu acceptăm ceea ce am fost, ceea ce suntem. Nu am mai fi oameni,am fi doar umbrele a ceea ce ar fi trebuit să fim. Acei oameni care nu-și recunosc trecutul , nu-și acceptă amintirile sunt orfani de umbră, de personalitate, de... oameni. Trăiesc în trecut, recunosc, îmi zboară gândul la acele vremuri în care eram alta. Mărturisesc că în acele clipe îmi este dor de mine, de tot ceea ce am trăit într-un trecut atât de îndepărtat încât nu cred că mai poate fi atins vreodată. Poate de ama arde până la scrum în momentele în care am încerca să uităm, nu am mai repeta această greșeală. De cele mai multe ori suntem nedrepți cu amintirile noastre, vrem să scăpăm de ele dar nu putem. Ne pot face foarte mult rău, dar fără ele nu am putea trăi. Ar trebui să ne luăm porția zilnică de amintiri pentru a putea supraviețui.