Privesc acum în urmă și realizez că timpul trece prea repede. Pentru unii, o oră este o veșnicie. Pentru alții se duce ca o boare de vânt. Pentru majoritatea dintre noi el își uită umbra lângă umbrele noastre. Tineri fiind, îi pierdem noțiunea și ne dăm seama prea târziu că el chiar a trecut. Cineva mi-a spus acum ceva vreme: "Nu te teme de sfârșit, teme-te de o viață netrăită! Ca să fii fericit, nu trebuie să trăiești o veșnicie, ci doar să trăiești cu adevărat!"
Prinși în goana zilnică, uităm deseori că pentru a fi fericiți nu e nevoie ecât de un zâmbet. De câte ori nu ați uitat să-i priviți în ochi pe cei la care țineți, mâcar o dată pe zi? Oare timpul și-a găsit sfârșitul? Oare când ne vom opri și ne vom da seama de absența lui? M-ai întrebat ieri dacă înțeleg orele. Inițial nu am știut ce să-ți răspund, dar azi am realizat că ele câteodată, rămân, așa cum spunea Octavian Paler, "împotmolite în umbra minutelor."
Timpule, îți mai amintești de tine?