Nu mai sunt demult un copil...
si inima-mi cere sa te iubesc...
si poate-ntr-un alt spatiu temporar-
cand doar visele imi incantau mintea-
ti-as fi uscat lacrimile
cu genele mele.

Nu mai sunt demult copil...
dar inima-mi cere, tie sa ma daruiesc...
dar daca n-ar fi gura cascata-
a ranii de ieri, ce-si striga durerea-
m-as dezbraca de carne sa-mi vezi,
inima plina de tine!
Si ai zambi.

Am devenit adult
care vorbeste cu sinele:
„De ce-mi vine sa te iubesc!?”
„De ce sa iubesc?”
Devin ridicola, nelinistita...
„De ce cand simt femei in preajma ta,
simt un mare val de caldura?!”
Viata insa ma-nbie tot spre tine.
Te chem, cu inima in palme,
dar in acelasi timp ma feresc!
Mangaierea ta imi spulbera toate grijile.
Buzele tale imi soptesc
de luni intregi: „Te iubesc!”
Loialitatea ta imi linisteste zbuciumul...
si apoi, oricum nu ma pot feri de iubire...