Ultima noapte. Intuneric paralizant. Undeva, sunt singur si nu vad nimic... si linistea imi zbiara in cap, imi face sa-mi simt venele din tample ca niste serpi incolaciti care se zbat intr-un ghem tacut. Asteptam cu totii...ceva, nu vad dar stiu ca suntem toti acolo, si voi si eu. Va simt, in gand aud o multime de intrebari si nu sunt toate ale mele. Stam si asteptam sa vina cineva sa ne judece... sa ne trimita-n focul vesnic sau sa ne condamne la viata eterna. Asteptam... si nimic. Nici tu lumina, nici tu judecator, nimeni, doar frig si intuneric si voci, un murmur fara sfarsit, si nu se intampla nimic. De ce nu vine? Sa vina cineva! De ce nu mi-a spus nimeni ca intunericul poate sa fie atat de greu, si vocile...
Ce?... E cineva acolo?... Nu nu e nimeni suntem tot noi, si nici macar timpul nu exista sa stim cat mai asteptam. Si tot nu vine nimeni si nimic. Nimicul ma sperie mai mult decat cea mai dreapta judecata si cea mai aspra pedeapsa. Incepem sa ne obisnuim si cu intunericul si cu asteptarea. Si... incepem sa ne intrebam, unii pe altii, incet, in soapta, in gand, sa nu ne auda cineva... Tu ce ai facut?