Niciodată pași pe nisip căutând drumul, stingheri. Niciodată încercarea pumnului de a aduna firele de nisip ca secundele, în mișcarea către efemer. Niciodată timpul - ce paradox! - nu va putea fi decât o curgere a acestui neîncastelabil, nemodelabil, neconstruibil nisip în ceva prea omenesc.
Secunde în noi. Pieritori fiind, încercăm cuprinderea, ne sufocăm uneori ca într-un fel de claustrofobie de timp, ca și cum el, timpul, ar fi cel ce se prăbușește peste noi și ne ia viața.
Când vom putea să luăm din ritmul, din dansul, din cadența secundelor cântul, cuvântul, rostul? Simplul rost. A ceea ce suntem meniți să fim, dincolo și dincoace de timpuri.
Nisipuri necuprinse nici măcar în clepsidre. Libere de orice pas călcând peste ele. Libere de orice trecere.