șoaptele deveniseră arpegii rugoase ale unei prelungi neîmpliniri
tăiam cuvintele cu aerul prea ascuțit dintre noi
tu mă plămădeai în ciudă din neputința mamelor care plângeau la căpătâiul primului lor născut sacrificat într-o zi oarecare
când încercam să te privesc ochii tăi deveneau mâloase și inutile fântâni
treceau în goană berze târând anotimpurile spre soare
ca într-o silnică rutină din care moartea mușca marginile pe cei ce rămâneau în urmă pe cei ce plângeau sau se mânjeau cu apusul pe mâini...

rămânea de fiecare dată un gust oranj între dinții tociți ai tăcerii
înmormântările se făceau în ceruri portocalii ovale zemuind de tandrețe
ca într-un film recolorat în care eu te așteptam a doua zi în rochia mea aromată
și nu-mi închipuiam că a doua zi era mereu altădată