am zidit și ultimul vitraliu prin care priveam luna
cu un gest ritualic de călăuză abandonându-și menirea
în penumbra trecerii printre arcane
flacăra se învelește cu întuneric
oamenii se iubesc purtând măști într-un carnaval demonic
dăruindu-și unii altora teama de cântec
într-o nuntă rece

folosim zilnic cuvinte sterpe de sens
suflet-inimă-dragoste-pereche-Dumnezeu
le ținem la piept ca pe niște păsări împăiate
mângâind marginile frumosului cu degete văruite
simțim câteodată un fel de durere înspinată
aproape galbenă ca pielea unor trandafiri nedăruiti
mușcându-ne umerii între două sărutări

mi-e silă de cuvintele ce răbdătoare ne poartă minciuna și târfele-gânduri
hălci de carne mirosind a idol spoit în rosu
autodevorându-se în poezii
adulându-se în testamente
descântec păgan într-o icoană a rănii

creatură a nopții
îmi răsfir ghearele peste cer petrecând lumina ce mă părăsește
arunc inima în pântecul ultimului balaur
printre eroi si alte lucruri nefolositoare
încorporez verdele lupului
eliberând urletul din haina de om
vânt rece înghețând îngerii