Poem absent


Îmi place corecția pe care o aplică lumina
pe chipul tău
întristat de oricare absență
atent la frunzele căzute în toamnă –
chiar vrei să aduci primăvara degrabă?…
mirajul de zi cu zi al comuniunii tale cu zeul:
(ah, trenurile care întârzie când te trezești mai târziu dimineața…)
de parcă lumea ar fi
o subordonare a arhitecturii viselor tale,
niște coperte fără titlu ale unei cărți
cu litere nedeslușite
pe care o numești după voie…
…deși, dacă ar fi să echivalăm
atenția ta – cu lumea
rămân lucruri nenumite care continuă
o existență fantomatică sau livrescă…
… și sigur, mai sunt lucruri importante în rest
ca atunci când îți întorci privirea spre soare
și el se reflectă în ochii tăi scoțând
sunete de durere – un lucru naiv
și poetic – vei spune,
un fel de dantelării de la gâtul
modelelor lui Rembrandt
deși, e adevărat, nimic nu are importanță
mai mare în rest
decât acele impulsuri dureroase pe care le are
soarele reflectat din ochii tăi în urechile mele…
… și oricum, inutil îmi întorc capul – mâinile tale
continuă cu fire prelungi și sticloase
arta creației

Ah, soarele orbit !…
Dacă o să te surprind privindu-mă astfel
voi ști că nu mă mai iubești