mă îneacă vorbele nespuse de-atâtea ori vorbite
când ți-aș fi spus că râul ce duce în vale
sunt lacrimi dezbrăcate în inima muntelui
când ți-aș fi spus că frunzele spulberate în vânt de toamnă
sunt ploapele-mi nedormite de dorul tău

mă orbesc privirile nedăruite de-atâtea ori privite
când ți-aș fi sorbit nopțile din plete
și-aș fi desenat o nouă geometrie în liniile-ți curbe
când te-aș fi alintat ca pe roua dimineții
ținută-n palme petale de flori de cireș

mă tremură simțurile inimii zvâcnite de prea multă simțire
când ți-aș fi îmbrațișat genunchii stropiți cu săruturi
și-apoi i-aș fi aruncat pe cerul nopții stele albastre
când aș fi dormit pe coapsele tale
ca un Sfinx pustiit în dunele Saharei