În trecut….
Universul arunca peste mine
O seară liniștită sau poate așa părea;
Freamătul dulce al nopții senine
În sufletul meu adesea intra.
Căutam în tumoarea liniștei sale,
Speranț-alinării durerilor lumii,
Dar minte-mi zbura, prin vasta-i visare
Ducându-se totul pe calea pieirii.


Crăiasă lumină a negrului astru,
Încearcă și-alină-mi tristețea privirii,
Căci omul căta-va preface-n dezastru
Să spulbere-n șuier plăcerea iubirii.
Momente frumoase ce tind infinitul
Păreau la-nceput mireasmă de taină;
Ușor înfingându-și în mine cuțitul,
În inima-mi caldă, a dragostei mamă.


Priveam cu-nsetare lumin-aurie
Ce falnic spre lume astr-o cernea,
Cătam’ cu speranță prin Calea Lactee
O stea muritoare ce-mi tot surâdea:
Se scurseră anii destinului dulce,
În așteptarea dorințelor vagi;
Rămas în credința că noaptea-mi aduce,
O zână bună, iubirea momentelor dragi.


Iluzii amare formau alianța
Cătând’ în adâncul imensului negru
O lume astrală ce-mi dăruie viața
Și tot aceea-mi umple cortegiul funebru.
Agitată, o noaptea ca marea în valuri spumegânde
Pusese-n priviri geometricul drum,
Voind parcă, da! O stea să alunge,
Intrusă, trufașă, la astrul nebun.


Era luminoasă și parcă mai tare
Ca luna ce rege-ntre stele părea,
Voind să-mi trimită din Cosmos în cale,
De vreau, dacă nu, o stea a-mi păstra.
Primit-am cu drag această lumină,
Ce-n sufletu-mi loc și-a găsit;
De-atuncea mi-e soarta ca noaptea senină:
Jurat-am mereu să fiu fericit!.