Cred că eram copil mic, când
„s-a ivit Clovnul - și crăpa de ziuă în oraș
și se mira lumea
și cască gura
la așa vizitator, cu așa nume ciudat.
pietrele au rămas pe masă,
masa a rămas sub pietre,
pereții nu s-au clătinat,
țin minte că papucii aveau aceeași căldura interioară,
că o mama emană o aceeași căldură maternă,
că tricoul de bumbac nu mă strângea deloc,
dar Clovnul era in oraș, pentru prima oară la noi în oraș!
inima-mi palpita mai tare ca vezica urinară.
apoi, a urmat explozia clovneară... și iar nu s-a întâmplat nimic:
câteva muște confuze, semnalul tv bruiat pentru o milisecundă,
fix șase afișe s-au dezlipit de pe peretele primăriei.
toți cunoșteau antidotul. clovnule... proastă mișcare.
nările AntiClovnului prinseseră mirosul sângelui Clovnului.”
acum să vedem cine ține pietrele pe masă...