Ai coborât zorii lumii peste mine,
și mi-ai suflat viața în piept.
Mamă,îți mulțumesc că exist.

Tu mi-ai vegheat somnul
când strângeam pumnii mici
și ai numărat primii dinți dintr-un zâmbet.
Tot tu mi-ai rupt numele din soare-
mulțumesc că mi-ai dăruit câteva fire de lumină.

Așa e,mamă,florile sunt frumoase,
ți-aduc cerul la picioare
și zâmbești vântului că le-a sărutat.
Și ploaia e frumoasă, mamă,
Când îți răcorește trupul încins
Și-ți spală sufletul de dureri prăfuite.
Să stai cu sufletul în ploaie,
să lași stropii să-ți alunece în adâncul ființei,
să nu știi dacă e ploaia
sau sunt lacrimile tale care te spală de noroi.

Știu că ai zdrobit realitatea
ca să-mi eliberezi visele,
dar, mamă, de câte ori viața nu-mi dă ce a promis…
Să nu te amărăști și să nu m-ascunzi în dispreț,
uneori sunt și eu prea mică să-mbrățișez lumea…

Dar să știi că ne străduim – timpul și cu mine;
zdrobim furtuni, astupăm viduri,
chinuim visele să se ridice la cer.

Într-o zi voi ajunge și stelele.
Și atunci mamă dragă…
îți voi umple palmele cu fericirea mea!