Cand zilele verii trecusera,ea se rotea in larg,
Dansand ca broscuta optimista.
Avea sa prinda valul de intelepciune,
Dar vantul care deschide fereastra,o alunga.
O alunga departe.
Si puful dulce de pe lungul ei gat intins spre cunoastere,
Se inaspri si prinse un amar de muraturi stricate.
Acestea le-am visat...Tipetele ei singuratice,
puful galbui amar si acru,privirea duioasa si goala,
dansul broscutei optimiste,ghiare de fier ruginite,elegii la cimitire,proiectari triste pe ceruri incendiate de-intuneric...si fuga ei disperata.
Lipsita de priviri inapoi,alerga cu certitudinea proprie in brate, spre incertitudinea cromatismului din fata.
Ma auzea strigand-o dar nu se oprea..
Era hipnotizata de ceasul cu miscari mecanice,al culorilor.
Al nonculorilor albe,albe si palide.
Vazuse urma de blug invechit si rupt si urmele pasilor mei,
Simtise mirosul de coji de fructe exotice arse
Dar tot mi se opunea,
Imi negase clatinatul capului,cand gresise.
Si tot fugea..Vroia sa simta.Sa simta libertate.
Sa scurme-n gelozie.Sa fie "undeva departe".