Poem de liceu


Am plete, un caiet în geacă,
o julitură pe un pumn, adidași noi
și un zîmbet fără de motiv
pe care îl tot duc la îmbătrînit.


îmi caut în buzunare –
doar voi mai găsi ceva din mine.


un înțeles poate ascunde o lume,
așa cum o floare deschisă
eliberează un ochi.


fac navetă de la Sadu
numai ca să văd o fată,
să mă întristez și să mai scriu o poezie.


nu toți profesorii văd cît sînt de deștept,
iar alții m-au lăsat corigent la mai multe materii
pentru proastă purtare.



mai plecăm intelectual pe munte
la cineva care are o cabană fără de curent,
unde au acces cultivații clasei.


după masa de prînz, cînd ceilalți vor să doarmă,
scriu pe o foaie din pachet,
în care mama învelise tacîmuri:
pe treptele de verde, /
unde odihnește viața / obosită de timp, /
se deschide pleoapa umbrei. / așa se deschide /
și pe aceste coli, / iar tăcerea ca o lumînare /
picură pe ele. pe genunchi, pe șold, pe gît /
am să-ți adorm cuvinte ca o lumină /
pe erotica toamnei. /


atunci am pus după urechea dreaptă
cîteva cuvinte roșii ca niște cireșe
și am plecat prin lume
fluierînd
să întîlnesc pe-acela
despre care îmi spuseseră bunicii
că i se zice Dumnezeu.