ieri ploua atât de tare încât nu mai vedeam că plouă, nu mai auzeam că plouă
știam doar că de undeva un uscat se târăște din noi
ca un mal dintr-o mare de lacrimi
eu îndrăzneam să-ți spun uneori că uitarea e cea care picură așa ca un robinet stricat între clipe. îmi făceai semn să tac.
mai bine las tăcerea aceasta fluidă să umple un spațiu după celălalt.
nici nu mai e nevoie de cuvinte.tot ceea ce aș putea spune de-acum ar fi inutil
ca o ploaie de gânduri într-un ocean de tăcere