Mă iartă!


Te rog, mă iartă, înger bun,
Că te țin la fereastră :
Mi-e sufletul la vis imun
Și inima albastră.
N-aș îndrăzni să te pătez
Cu cinica-mi suflare,
Te rog, mă iartă de cutez,
Dar am idei neclare…

Copilăria mi-a rămas
Închisă in uitare;
De te chemam cu micu-mi glas,
Tu n-ai dat ascultare.
Atunci te-aș fi primit cu drag,
Cu inima deschisă –
Azi doar tristeți îmi bat in prag,
Și țin fereastra-nchisă.

Mă iartă, deci, nu te-am chemat,
Nu știu să-ți fac primire.
Ești prea curat și nestemat
Pentru a mea uimire –
Rămâi, dar, preț de-un necuprins
– de gerul nu te-atinge –
Și iartă sufletului nins
Că-ncet, încet se stinge…

13.12.2000 – Gabriel Ghimpu