Geniul clasic al iubirii




I
Ai venit înveșmântată în ziuă,
afrodită incertă de voluptate,
purtând lumina zorilor în jurul sânilor,
purpura rochiei țesută din august în jurul coapselor-flăcări.
Picioare de vânt
(divin Boreas cel fără de casă)
întrupate de nimfe
prin temple de apă și spumă.
Erai o zeiță cu plete de grâne
din care la focul iubirii
se coace misterul plăcerii.

II
Te văd helenă răpită
în troia sufletului flămând,
războaie prin ani și decenii
pe metereze de gând,
apostol al sensului;
ținând o făclie nestinsă de suflet,
sprijinind cu trupul dorințele mele,
ordine clasice, frontoane corintice
și dorice parfumuri.

III
Învingător geniu al zborului,
leapădă-te de trup!

IV
De-ai alerga spre mine,
corabie-n furtună pe spuma de calcar,
precum buzele văduvei spre piatra funerară,
ca ploaia spre pământ,
te-aș păstra mistic în fiecare îmbrățișare,
cum plugul păstrează primăvara
în memoria ruginei.

V
Am început să te cred o flămândă de rouă.
Dimineața răsari în pustiul așternutului meu,
sfinx și himeră sădind pomi
printre dune de in.
M-am trezit în imponderabilitate
cerșind poezie cuvintelor.
Aici e greul existenței fără tine!