Și-acum când arșița-l apasă,
Doborât, el în genunchi se lasă.
Aripile-i se topesc, arzându-l.
Nu i-a mai rămas nimic, doar gândul.

Ale lui lacrimi otrăvite,
Îl rod întruna, nevăzute.
Și spre pământ-și deschide ochii,
Murind tăcut în vântul nopții.

Dar, din negrile adâncuri,
Același demon iese,
Rupând ale lui timpuri,
Lumea-ntreagă să o verse.

Neatins de-ale vieții buze,
Necuprins de-al morții tremur,
Întunecând soarele si luna,
Murind, născând, întotdeauna.

Mut plutea deasupra oazei -
Eternul chin în ochiul apei.
Și-n umbra lui ardea deșertul,
Și ochii lui vedeau sfârșitul.

Încet se-apropie de ea, și-l vede.
Clipa se oprește, gândul ei îngheață.
Răsuflarea-i caldă pătrunde dulce-n ea,
Dezrobindu-i firea, alinându-i setea.

Þipăt după țipăt vibrează pieptul lui.
Dar lin spre ea se-apleacă, ochii-i închizându-i.
În cruda-i nemurire, un strop de-amor se-aprinde.
Și furându-i visul, cu-a lui aripi o cuprinde.